Locul omului în fotografia de munte

Share Button

Oricât de fermecator ar fi un peisaj montan fară apariţia a ceva viu în fotografie, acesta are un inevitabil aer de pustietate.
Oamenii fac parte din viaţa muntelui şi fotografiile de munte trebuie să aibă în ele un dram de viaţă. Oamenii pot, şi trebuie să facă parte din alcătuirea locului: ciobani, localnici bătrâni din satele uitate de Dumnezeu, vânători, cabanieri, salvamontişti etc. ori pot apărea întâmplator în cadrul unei fotografii, ca, de exemplu, turiştii.
(Nu e recomandabil să fie fotografiaţi ca ,,oameni ai locului” cei veniţi la furat de lemne cu camionul, ori ţiganii care solicită taxa de parcare la obiectivele turistice.)

Cum realizăm o fotografie artistică ce va să cuprindă în cadrul ei şi oameni?
Alegem mai întâi peisajul şi abia după aceea ,,introducem” în el omul? Sau invers?
E de preferat un instantaneu, sau gasim că va ieşi mai reuşit un cadru ,,regizat”?
Ce raport trebuie sa fie între om şi peisaj?
Ce vrea să spuna fotografia pe care tocmai o pregătim? La ce titlu ne-am găndit că ar fi potrivit pentru ea?
Fotografia artistică trebuie să se deosebeacă de ,,poza amintire”, de tip ,,yola”…
Cât din corpul omului facem să apară în cadru: cap, bust, om întreg?

Tipuri de portret în fotografia de munte”
-plan foarte apropiat: apare în poză doar capul, sau chiar doar o parte a acestuia. Aici dau bine figurile de bătrâni stafidiţi, de ciobani neaoşi, nebărbieriţi, de beţivi chiar, pentru că în artă ,,frumosul” nu e echivalent cu ,,frumosul omenesc”.
-plan apropiat: apar capul, umerii şi corpul până la jumatatea pieptului. Axul capului şi lunia orizontului din peisaj nu trebuie să facă în acest caz un unghi drept. Şi nici modelul să nu fie cu faţa şi cu umerii in acelaşi plan, ca la poza de buletin.
-plan întreg: aici apare tot corpul, fiind atenţi ca deasupra capului şi sub tăpli să lasăm un mic spaţiu. Niciodată creştetul nu trebuie să tangenteze orizontul! Pe de altă parte trebuie să ţinem cont că cu cât creşte distanţa între aparat şi model, cu atât creşte în poză însemnătatea peisajului.
-plan general: aici peisajul devine mai important decât modelul. Acesta poate trece doar ca un etalon al dimensiunilor şi proporţiilor elementelor din peisaj. Sub nicio formă marginea pozei nu trebuie să ,,taie” corpul modelului în dreptul vreunei încheieturi: umar, cot, şold, genunchi, gleznă.

Greşeala oricarui începator e că omul apare foarte mic în fotografie. Şi aceasta din cauza nestiinţei că aparatul ,,vede” lucrurile mult mai mici decât ochiul. Ochiul ,,se duce” după om, îi ştie dinainte amănuntele corporale şi fotograful crede că aceste vor apărea la fel de bine şi în fotografie, nebanuind la început că ,,scula” e cu totul impersonală.
Orice sculă de care se foloseşte un artist trebuie mânuită cu pricepere, fie ea daltă, pensulă, drujbă, ori aparat fotografic.

O grijă total nejustificata o are fotograful începator pentru claritatea fotografiei în întreg cadrul fotografic.
Se ştie că cu cât ,,adâncimea” peisajului este mai mare, cu atât zona de claritate din fotografie este mai redusă.
În fotografia artistică e suficient ca doar modelul să se afle in zona de clar a cadrului, o claritate nu desavărşită, ci cât de cât acceptabilă, fundalul putând aparea în poză doar ca o pată de culoare. Aceasta dă fotografiei relief, adâncime, chiar tridimensionalitate.

Portretul-instantaneu poate fi considerat un adevărat test de măiestrie pentru fotograful de munte.
Poza poate fi ,,furată”, sau se poate cere în prealabil acceptul modelului. (Situaţii mai des întâlnite la mânăstiri.)
Chipul surprins trebuie să fie de fiecare dată în armonie cu atmosfera generală a cadrului. Astfel ca nu vom fotografia zâmbetul unei fete frumoase pe un fundal de ploaie şi furtună întunecată.

Portretul-grup e fotografia cu adevărat consacrată în cadrul Mecanturistului. E mai mereu ,,poza de vârf”, dar şi cea care are în spate cascada, cabana, peisajul de toamnă, de iarnă…
Faţă de aceste cadre convenţionale, portretul-grup-instantaneu e mult mai greu de realizat. Aceste instantanee trebuie să transmită bucuria simţită în primul rând de modelele fotografiate. În faţa unui peisaj, a răsăritului, a florilor de tot felul etc.
Lumina cea mai buna pentru fotografia care cuprinde în ea şi oameni e lumina imediat de după răsărit şi cea de dinaintea asfinţitului.
O lumină venită din faţă produce imagini plate, poate şi cu chipuri chinuite de soarele prea puternic.
Lumina difuză, de pe o vreme cu nori, e mai sinceră cu fotograful, dar văduveşte cadrul de jocul umbrelor. Totuşi acesta e momentul care permite şi încercarea unor compoziţii ,,contre-jour”, iar culorile şi contrastele pot fi în acest caz mai estompate, mai calme şi aducătoare de linişte.

Încheiere.
Totdeauna când fotografia noastră are în compoziţie şi oameni, ştim că cel puţin modelele ce apar în cadre vor aprecia realizările noastre de fotografi.
Mai greu e cu peisajul…

E deadreptul încântător modul în care fotograful merge în tura de doua zile şi cu cea mai mare indiferenţă şi lipsă de preocupare trage peste 500 de poze, indiferenţă cu care odată ajuns acasă, le trânteşte calup pe Forum, iar toţi ceilalţi de aici nici măcar nu se sinchisesc să deschidă folderul când le apare câţi mega conţine!…
Nu-i nimic, imaginile rămân pe servere şi cu siguranţă că timpul le va da valoare.
Astfel că peste 100 de ani ele devin poze-document, care îi vor încânta pe urmaşii urmaşilor noştri, în veacul vecilor!…

Ca icoanele alea paleocreştine, groteşti ca aspect , dar inestimabile ca valoare…
Câteva reguli ale cadrului fotografic

De cele mai multe ori fotografia de munte rămâne una de uz personal, contând peste vreme doar ca o amintire.
Dar fotografia de munte mai poate avea şi scopuri ,,utilitare”, destinate unor activităţi practice: informative, utilitare, pedagogice, publicitare, de ilustrat jurnale etc.
Adevărata fotografie de munte trebuie să fie în primul rând o fotografie artistică.
Ca orice lucrare de artă fotografia de munte trebuie să nască în sufletul privitorului emoţie. Frumosul operează prin sugestie, uneori chiar prin hipnoză.
Dar pentru a ajunge la această performanţă ea trebuie să se încadreze în nişte ,,canoane”, să respecte nişte norme şi reguli. Să zicem, doar de estetică.

Ordinea şi simplitatea e cea dintâi regulă de care trebuie să ţină seama fotograful de munte.
Încărcarea, înghesuiala cât mai multor elemente în cadrul fotografiei fac tot mai greoaie înţelegerea ,,mesajului” pe care aceasta doreşte să îl transmită.
Aş face aici comparaţia dintre o reprezentare barocă dintr-o biserică catolică, cu multe personaje volumetrice şi numeroşi îngeri rotofei, şi ,,Pasarea măiastră” a lui Brâncuşi.
Aşezarea elementelor trebuie să fie echilibrată şi armonioasă.
Din acest punct de vedere există trei moduri de a împărţi un cadru fotografic: simetric, asimetric şi armonios.
O aşezare simetrică comunică echilibru, solemnitate, forţă statică.
Şi aici simetria poate fi pe două direcţii. Simetria pe verticală impune fotografiei măreţie, în timp ce simetria pe orizontală induce în privitor linişte, odihnă, împăcare.
E diferenţa între reprezentări ale stâncilor înalte, ascuţite şi a vârfurilor semeţe, faţă de liniile ondulate ale unui orizont din zona munţilor mai joşi. Deasemeni, un copac falnic, solitar, poate fi reprezentat în centrul pozei, pe o simetrie verticală.

Armonia ţine mai mult de subiectiv, dar şi aici fotograful de munte trebuie să ţină cont de nişte norme.
Astfel s-a ,,împământenit” norma ca linia orizontului să fie la 2/3 distanţă faţă de marginea de jos a fotografiei. Se crează astfel un echilibru al părţilor, dar e posibil ca partea de jos să apară ceva mai întunecată, aparatul încercând să facă o ,,medie” a luminozităţii cadrului.
O altă normă, care cred că se explică singură, e că atunci când fotografiem un om care admiră peisajul, fotograful va lăsa un spaţiu cât mai mare în faţa privitorului. În caz contrar personajul va părea că priveste spre un zid.

Privirea unei fotografi se face la fel cu ,,citirea” oricărei alte opere de artă, adică similar cu citirea unei pagini scrise: de la stânga la dreapta şi de sus în jos.
Astfel diagonalele din cadru pot apărea ascendente, ori descendente, funcţie de aplasarea lor. (Aceasta regulă se întâlneste şi în cazul indicaoarelor rutiere.)
Mai mult, un personaj care în fotografie merge de la stânga la dreapta pare că a plecat spre undeva, în vreme ce deplasarea de la dreapta spre stânga dă impresia că omul se întoarce de undeva.

În fotografie liniile drepte induc forţă, vitalitate, în vreme ce liniile curbe denotă graţie, senzualitate. Mai mult, liniile frânte dau un aspect de tensiune, de dinamică, până la dramatism.
Într-o altă plajă de valori, tonalităţile deschise sugerează veselie, optimism, vivacitate. Acestea se recomandă în cazul fotografiilor de primăvară, cu mult alb imaculat şi verde crud.
Dimpotrivă, tonalităţile închise induc solemnitate, tristeţe, dramă. Desigur, acesta este prin excelenţă domeniul toamnei. Mai mult, zonele albe, pe acest fond general închis, pot genera o atmosferă de mister…

De o şi mai mare importanţă este alegerea cadrului fotografic, vizualizarea sa cu atenţie înainte de a apăsa declanşatorul.
Aflat într-o zonă de belvedere, fotograful are un număr enorm de variante de fotografiere. Poate chiar întorcându-se la 360 grade…
Da, dar poza trebuie să fie un vehicul de comunicare a trăirilor şi gândurilor fotografului aflat în acel loc deosebit. Autorul trebuie să fie el înşusi lămurit în ceea ce poza lui vrea să transmită.
Deci ce va face? Va încerca să dea fotografiei un ,,titlu”. Să ,,comenteze” în gând cam ce ar trebui să vadă privitorul în cuprinsul cadrului fotografiei lui. ,,Bă, ce le-arăt eu la ăştia?…” Şi abia după aceea apasă pe buton, deci mult mai târziu…

Cadrul fotografic trebuie ales astfel încât să poată individualiza ce e mai reprezentativ pentru peisajul dintr-un anumit munte.
Dacă imaginea e depărtată, comună, chiar anonimă, privitorul neputând identifica în ea un anumit munte, atunci fotograful n-a realizat mare lucru. Poate că poza place, ,,mişcă” ceva în privitor, dar fotograful nu trebuia să se mai ,,deranjeze” până la muntele acela depărtat, dacă tot putea realiza una la fel de anonimă şi mai aproape…
,,Talourile” cu elemente foarte depărtate, peisajele ample, dar difuze, denotă o lipsă de curaj , o ,,retragere” cât mai depărtată a fotografului din prim-planul naturii.
(Cum era replica aia: ,,spune-mi, ai privit vreodată un fluviu drept în ochi?”)
Eu susţin că lipsa aproape totală a omului în cadrul peisajului montan poate induce in privitor un sentiment de abandonare a acestuia în faţa peisajului în mare parte mineral, un fel de ,,me in the day after”.
Fotografii cu astfel de peisaje şi le poate permite un fotograf solitar consacrat, care poate că face şi un ban din asta, dar pentru un club de munte cu sute de membrii, să nu apară niciun suflet viu în toate cele 24 de fotografii ale unui calendar, tocmai pe aceasta tematică, gasesc puţin cam nefiresc…

Ca un lucru care ţine mai mult de tehnică, o bună focalizare poate să scoată în evidenţă mai toate elementele din cadru, dar un fundal mai sters poate comunica mai mult decât un amănunt bine vizualizat.
Asta pentru că fotografia artistică nu e una de amănunt, ci mai degrabă o reprezentare armonioasă.
Pata de culoare din spatele obiectivului principal al cadrului nu trebuie să comunice şi ea ceva, ci doar să constituie un fundal care creează o atmosferă. Cum ar fi silueta difuză a unei biserici, a unei cetăţi etc.

Partea bună a fotografiei digitale este că ea mai poate fi ,,ajutată” de catre un program pe calculator, dar aici intervine a doua oară ,,responsabilitatea” fotografului şi nu puţine sunt cazurile când excesul de zel al autorului compromite ceea ce aparatul a văzut pe munte în modul cel mai impersonal. Şi poate şi corect.

Este ştiut că în realizarea fotografiilor de munte se porneşte la început cu mult entuziasm.
Lucru care se poate deduce şi din valoarea,, de catalog” a aparatului foto achiziţionat.
(Pasiunea pe care o puni pentru un lucru se poate măsura prin preţul pe care singur îl pui pe ceea ce sacrifici în numele pasiunii tale pentru acel lucru. Cam lung şi complicat, nu?)
Dar realizări ,,artistice” în fotografia de munte se obţin doar cu puţină ştiinţă, un dram de talent şi multă, multă rigoare.

Suflet de mecanturist: Fratele lui Vova

Share Button

Mă suna pe seară, când era sigur că am ajuns acasă:
,,Gaşpere, ce faci duminică?”
,,Hai,treci peste protocoale! Spune, la ce traseu te-ai gândit!…”
,,Hai să căutăm intrarea în Gălbinele (ori, după caz, în Circuri, în Brâna Portiţei etc)!”
Toate turele noastre erau doar pentru a descoperi intrarea… Dar toate se încheiau cu parcurgerea respectivului traseu.

Pe la 11,30 ieşeam pe Faleză, la ,,Fructul Soarelui”, însoţit de toţi prietenii cu codiţă din faţa blocului: ,,Păpuşa”, ,,Botosu”, ,,Puiţa”, ,,Sageată”, ,,Blănosu”…
Hămăiala începea decum Vova oprea maşina în drepul turmei mele:
,,Nie, la oi!… Ce dracu nu-i laşi la stână?…”
Mă duceam cu rucsacul spre spatele maşinii uitând de fiecare dată că Scodiţa lui avea motorul în spate.
Plecam ca nunta de la casa mirelui, harmalaia propagându-se şi la ceilalţi câini care vegheau vigilenţi în noapte.

La gară Vova lăsa maşina într-un colţ mai retras al parcării ştiind că în cele două zile în care noi eram la munte nimeni nu găsea de interes să priveasca măcar la bunicuţa lui cehească.
Ne căutam locuri în primul vagon, chiar mai spre locomotivă, pentru ca ,,Drumul Oaselor” pleca exact la ora 12 şi avea să oprească prin toate gările şi haltele întunecate din Barăgan, de prin care se vânzoleau tot felul de oameni ai nopţii.
Apoi, după un ritual extrem de scurt, Vova îşi punea rucsacul căpătâi şi concluziona metafizic:
,,Fiecare clipă e preţioasă. Doarme-o!”
Rămâneam să privesc singur în noapte. Iar lucrul ăsta îi făcea lui Vova somnul şi mai liniştit.

La 4,16 ajungeam la Ploieşti Sud şi coboram înfriguraţi pe peron, la linia 4.
,,De-aia îmi place mie ,,Drumul Oaselor”, că are mers de rapid. Iată, deodată am ajuns la Ploieşti.”
La linia 5 urcam în personalul de Braşov, de data asta în ultimul vagon, căci era tren de navetişti şi vânzoleala era de nedescris.
În două ceasuri ajungeam în Buşteni şi aterizaţi în aerul tare al munţilor priveam vrăjiţi abruptul pictural al Bucegilor.
Era absolut incredibil că poate exista ceva aşa de măreţ…

Găsisem Refugiul Coştila cu uşa prinsă doar cu un cârlig de sârmă.
Mai uşurei, fară rucsaci, trecusem prin punctul de belvedere numit ,,La Pândă”, unde nu te chituleai decât ca sa surprinzi măreţia ,,Albişoarelor” din Caraiman.
Ajunşi în ,,Circurile Văii Albe” am trăit acut spaima de a rămâne mut. ,,Anturajul” nostru plin de veselie şi optimism se destrăma în faţa pereţilor impunători care ne apăsau cu masivitatea lor.
Mai întâi am vrut să vedem până unde putem înainta prin poieniţele astea spânzurate la 200m deasupra ,,Văii Albe”: Circul Mare, Circul de Sus şi Circul Pietros, de sub ,,Blidul Uriaşilor”…
Apoi am revenit sub verticala ,,Fisurei Albastre”. …Şi am început să culegem carabinierele cazute la baza traseelor de alpinism. Vreo trei ,,Bonatti” italiene, de dural.
,,Băi, tui papagalul măsii, ia să facem şi noi ,,Albastra”!”
Şi îi făcusem lui Vova o ,,piramidă”, atstfel ca uract pe mine să poată ajunge la primul piton al celui mai celebru traseu de alpinism din Carpaţi.
Inversasem rolurile în piesa noastra autoironică, pentru a mă declara şi eu alpinist din familia exclusivistă a celor care urcaseră ,,Fisura Albastră”.

Noptea la refugiu ne vizitase ursul. Îl auzeam cum pufăie printre cutiile de conserve din spatele peretelui lângă care dormeam noi. Eram cu gândul doar la cârliguţul de sârmă cu care zăvorâsem uşa.
La ziuă trebuise să alungăm ursanul spre bălăriile de sub platforma refugiului şi să plecăm spre Valea Gălbenele într-un ritm mult mai alert decât ar fi fost normal…

Altădată s-a luat după noi un căţeluş, pe poteca de pe Jepii Mari.
Când am intrat pe Brâul lui Raducu se vedea clar cum căţelului îi era frică la pasajele mai expuse, astfel că de la Claia Mare Vova a scos o sacoşă maronie de fâş şi a băgat în ea pe micul nostru prieten mai temător.
Ne amuzam când Vova trecea sacoşa în mâna dinspre prăpastie şi căţelul dispărea cu totul, îngrozit de hăul de dedesupt.
În Valea jepilor Mici îl încredinţasem unei familii care cobora în Buşteni

Anul 1990 a fost anul ,,totalei democraţii populare”. Fiecăruia i se permitea orice şi orice om încerca să profite din plin de noua ordine socială din ţară.
Vova promisese că vom merge pe un traseu din Bucegi pe care nu mai trecuse nimeni de jumatate de veac… Piciorul Pietrei Arse.
Cum la Poiana Stânei era cabana de vânătoare a lui Ceauşescu, în cladirile fostei ,,Stâne Regale”, traseul ce cobora din Platou era închis circulaţiei şi de aceea, în vara lui 1990 era total napadit de vegetaţie.
L-am coborât cu Vova plini de bucuria ineditului, parcă fiind primii oameni care ajungeam prin acele locuri.
Atunci traseul lua sfârşit în curtea Castelului Peleş. Aici era puhoi de lume, de parcă venise tot Bucureştiul…
Aglomeraţia a fost o dezamăgire pentru noi, obişnuiţi cu solitudinea unui traseu încă nedescoperit de muritorii de rând.
…Aşa că ne-am oprin mai sus, la ,,Gradinile Regale” şi ne-am dedulcit cu căpşunile dintr-un solar dezvelit pentru a respira şi fructele aerul de munte.
Ne-am amintit de Marin Preda, care se plimbase aici cu sania regelui.

Singurul traseu care nu ne-a ieşit a fost Valea Malinului.
Cotlonisem mult prin Vâlcelul Poieniţei şi când am dat de Hornul Pământos ne-am declarat oarecum învingatori.
Doar că la baza hornului,chiar când păşisem în talvegul Văii Mălinului, am descoperit trupul contorsionat, greu de înţeles, al unui tânăr.
Nu era cazut să vedem dacă este lipsit de viaţă, căci se vedea ca accidentul avusese loc înaintea iernii, iar acum topirea zapezii scosese la vedere grozăvia.
Am ieşit prin horn împietriţi de frică. Pe drum ne-am mai liniştit, iar la Buşteni am căutat postul de miliţie şi am anunţat despre accidentul descoperit de noi în Valea Mălinului.

Vova mi-a dezvăluit măreţia de piatră a abruptului prahovean al Bucegilor. Valea Seacă dintre Clăi, Brâul Portiţei, Vâlcelul Mortului, Valea Albă, Valea Morarului, Creasta Balaurului, Brâna Caprelor.
Şi totuşi, de ce mă alegea pe mine la fiecare din aceste ture?
Poate că simţea la mine aceeaşi chemare pentru verticalele de piatră.
Şi pentru că niciodată nu m-am plâns de situaţiile de criză prin care mai ajungeam uneori. Ca atunci când furtuna ne-a rupt supratenda cortului, pe la miezul nopţii, şi a trebuit să ne îmbrăcăm şi să ne punem pelerinele de ploaie ca să coasem fâşia de pânză, prin ploaie şi întuneric…
Pentru că trebuia ă împărtăşească bucuria descoperirii cu cineva care să poată da o valoare reală lucrurilor.
Pentru că ştia că îl iubesc ca pe un frate mai mare…

Când murim, odată cu noi mor toţi morţii noştri…
Când Vova a plecat spre locurile acelea fără de prăpăstii am crezut că muntele va muri şi el în sufletul meu.
Am plâns cu durerea lui Ghilgameş de acum 5 000 de ani:
,,A murit Enkidu, cu care am vânat lei!…”
E greu să accepţi disperiţia unui om care odată a fost atât de puternic şi de neînvins!

Dar nu, căci mare mi-a fost bucuria când Bucegiul m-a recunoscut, fără tăgadă, ca fratele lui Vova.

Sursa: https://www.facebook.com/profile.php?id=100003713079828&fref=nf

Despre sinele propriu în filosofie, teologie şi societatea contemporană

Share Button

 

Deunăzi am auzit pe cineva spunând că pentru a te împăca cu lumea din jur trebuie mai întâi să te împaci cu tine, ba chiar să ajungi să te iubeşti…
Mi s-a părut oarecum deplasat acest deziderat narcisist şi am căutat să mă lămuresc cum devine acestă situaţie una de preferat, înaintea porunci biblice, de a-ţi iubi mai întâi aproapele.

La începuturi filosofia a contat doar ca furnizoare de reguli şi instrumente pentru acţiunea de ,,sculptare” a propriei fiinţe. Astfel că scopul său final era unul de natură morală, acela de atingere a unei înalte virtuţi. În paranteză fie spus logosul său, modalitatea de devenire, era unul de tip argumentativ., ca în dialogurile socratice.
O culme în demersul acesta al gândirii antice a fost înţelepciunea stoică, cu aura ei de resemnare dârză, fară mari iluzi aşezate dinainte, ci doar cu speranţa ultimă a vindecării de patimi.
Pe plan fizic rezultatele unei astfel de mod de privire a vieţii s-au făcut remarcate în Cetatea peloponeziacă a Spartei.
Aici buna condiţie fizică era ridicată la rang de virtute, iar victoria în luptă devenea singura raţiune de a fi.
Pe plan spiritual stoicismul impunea o anumită nobleţe, o verticalitate înaltă, dar totuşi fară cer.
În totalitatea ei filosofia stoică se încadrează totuşi în ,,legile firii”, în legile naturii şi ale gândirii logice, lucruri datorită cărora ea ajunge să eşueze în previzibil şi banalitate.
Ea îţi pune la dispoziţie doar o reţetă de viaţă. Ca să ,,te scoţi” e suficient să-ţi însuseşti reţeta şi să o aplici.
Mai departe de asta nu mai e nimic de căutat…

Creştinismul vine tocmai pentru a recupera prestigiul căutării.
Isus vine în lume într-o societate omenească fundamental plictisită.
Teologia creştină, chiar dacă e dogmatică, afirmă că în această lume nu poţi funcţiona după regulile religiei, ci după regulile Celui care a creat-o. Aici logosul său, modalitatea sa de devenire, e tocmai exegeza textului liturgic.
Iar Evanghelia e una a parabolelor şi a unor paradoxuri aparente. Astfel că mesajul hristic atenţionează în privinţa sinelui propriu: ,,Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde.” Şi acesta pare un paradox, nu-i aşa?
Creştinismul îţi indică numai direcţia drumului, nu şi sensul de parcurs. Alegerea acestuia rămâne una personală. Fiecare credincios e o problema distinctă, iar rezolvarea acesteia e una transcedentală, cu un parcurs neprescriptibil, în sensul că fiecare procedează după puterea sa de a înţelege lucrurile.
La o primă observaţie creştinismul nu are o poziţionare mai de înţeles faţă de sinele propriu. Astfel că unui credincios îi este cerut un total abandon faţă de sine, atât în ce priveşte sufletul, dar mai ales în ce priveşte trupul său, astfel că cei mai tari sfinţi de astăzi au fost cândva trupuri slabe, la limita supravieţuirii.
Iar pe plan spiritual ,,gândul la Dumnezeu trebuie să-ţi fie mai neîntrerupt decât respiraţia!”

Am văzut că dealungul timpului problema sinelui propriu e una a dialogului, unul socratic, unul al rugăciunii din faţa altarului, unul iluminist (vezi J.J. Russou), ori chiar unul psihanalitic (vezi Freud), după chipul fiecărei epoci istorice.
În societatea de astăzi problema sinelui propriu ia forma unei ,,dezvoltari personale”.
Iar dezvoltarea personală este înţeleasă ca o îmbunătăţire, lucru care apare după un anumit număr de intervenţii asupra propriului corp şi suflet, asupra gândurilor şi comportamentelor, a modului fiecaruia de a fi, astfel încât omul să ajungă la un anumit nivel de fericire, de înţelepciune şi de perfecţionare spirituală.
Dacă în societăţile premoderne omul încerca să-şi caute şi să-şi împlinească rostul, vedem că acum fiecare încearcă să-şi schimbe, să-şi modifice acest rost.
Se încearcă o schimbare de sintagme, de la ,,Omul devine ceea ce este”, la ,,Omul este ceea ce devine”.

Dar e oare fiecare conştient de această libertate de alegere? Mai putem avea încredere că e în stare să discearnă în această privinţă tinerii din ziua de azi?
Astăzi direcţiile de ,,dezvoltate personală” par a fi relativ simple şi la îndemână. Astfel că în privinţa corpului e o adevărată isterie în ce priveşte alimentaţia sănatoasă, dietele de tot felul, dar şi sportul la sală şi fittnesul cu antrenor personal.
Iar în ce priveşte spiritul… poate că autosuficienţa unor cunostinţe relative, dar şi deprinderile de manevrare a tehnologiilor e definitorie pentru sinele propriu…

Educaţia de după terminarea şcolii aduce omul în faţa unei noi schimbari de sintagmă. Astfel el trece de la gândul că ,,Eu sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea” la ,, Eu sunt singura persoană responsabilă de viaţa mea”.
E ideea pe care o induc acele ,,training”-uri foarte la modă, şedinţele motivaţionale la care sunt trimişi angajaţii unor societăţi…
E ultima formă de extaz şi agonie de care are parte omul din societatea de astăzi.
Sunt liber să mă construiesc şi să mă îmbunătăţesc după pofta inimii, chiar sunt ajutat să o fac. Poate fi minunat rezultatul la care ajung eu cu mine însumi, iar sinele propriu e acum pe cai mari…
Dar dacă dau gres, dacă o zbârcesc în demersul meu liber ales, ajung să fiu singur responsabil de asta şi o să mă regăsesc destul de repede de unul singur, învinuit de insucces şi poate şi penalizat… Iar acestea vor deveni clipe de refleţie la sinele propriu…
Omul se va adânci tot mai mult în el, fără a se mai ridica deasupra, pentru a vedea că el este doar o victimă a sistemului liberalist de azi..

Şi nimic nu va mai fi ca înainte în raportul cu propria persoană…
Aşa cum nici socraticul îndemn ,,Cunoaste-te pe tine însuţi!” nici măcar nu-i aparţinea marelui om al argumentului, ci era inscripţionat pe frontispiciul Templului lui Apollo din Delphi şi îi îdemna pe oameni să se recunoască slabi în faţa zeilor…

Sau, în cazul nostru, slabi în faţa ,,sistemului”..

Pregatirea profesionala ne influenteaza modul de a gandi

Share Button

Am primit urmatorul banc, care mi-a reamintit un subiect la care am mai meditat.

Un student la politehnica s-a transferat la Institutul Teologic.
La o prelegere atipeste… Parintele-profesor se apropie si-l intreaba:
– Ce este forta Dumnezeiasca ?
Studentul trezindu-se, raspunde repezit:
– Masa Dumnezeiasca inmultita cu acceleratia Dumnezeiasca !!

Se pare ca tipul de informatii asimilat in timpul anilor de studii ne influenteaza mai mult decat am putea crede modul in care gandim si reactionam in societate. 2828

Un om pus sa reactioneze foarte repede, va uza mai mult de instinct si nu va sta sa analizeze faptele si sa elabaoreze un timp de raspuns potrivit situatiei, el va raspunde conform structurii sale „subconstiente” modelata de ani de studii. Asa si cu studentul nostru din banc, fiind trezit brusc, raspunde instinctiv, raspunsul a fost influentat de pregatirea sa tehnica unde orice forta este produsul dintre masa si acceleratie

E usor sa fii sef?

Share Button

Multi oameni isi doresc sa ajunga si fie sefi, li se pare ca daca vor ajunge sa fie ei sefi  va curge miere si lapte, ca toate problemele se vor rezolva, vor reusi sa faca bine tuturor subordonatilor. Dar cand vor ajunge in postura de sef vor vedea ca nu este chiar asa usor, un sef are multe responsabilitati, are mult stres, consumul psihic este mult mai mare.

Ca sa fii un sef bun, trebuie in primul rand sa iubesti oameni pe care ai ajuns sa ii coordonezi, sa iubesti locul si institutia pe care il coordonezi. Trebuie sa fii capabil sa privesti si sa analizezi situatia cat mai in ansamblu astfel incat sa poti lua deciziile cele mai bune.

Ati vazut cati oameni numiti in functie de conducere dau rateuri, chiar daca sunt competenti in meseria lor de baza, ca sefi sunt un dezastru. Cineva spunea ca un lider se naste lider, meseria o poti invata, dar spiritul de lider (sau sef) sunt foarte greu de dobandit intr-o viata.

Daca cineva a avut doar note de 10 in scoala, liceu, facultate, master doctorat nu inseamna ca ar putea fi un sef de nota 10, si din experienta personala am vazut multi astfel de oameni care au primit posturi de conducere datorita nivelului mare de informatii acumulate, de inteligenta, dar carora le lipseau calitatile de lider si au fost un esec, chiar daca ei munceau mult si doreau sa faca lucruri bune.

Un lider adevarat trebuie sa aiba o viziune in viitorul indepartat, sa poate prevedea ce efecte vor avea deciziile de astazi pentru astazi. Un sef bun trebuie sa iubeasca oamenii pe care ii conduce, asa cum sunt ei cu toate calitatile si toate defectele.

Cine cunoaste secretul fericirii?

Share Button

Toti ne dorim sa fim fericiti, ne dorim ca cei pe care ii iubim sa fie la randul lor fericiti. Dar daca te apuci sa intrebi cunoscutii si chiar oamenii de pe strada „ce este fericirea?”, vei avea o surpriza cand vei auzi raspunsurile, si probabil nici tu nu vei putea sa dai un raspuns foarte complet si plin de intelepciune.

Prima conditie pentru ca cineva sa cunoasca secretul fericirii este sa stie si sa inteleaga ce este fericirea, abia dupa ce a dobandit aceasta pretioasa informatie, poate sa inceapa cautarea drumului catre fericire.

Poate secretul fericirii sta in lucruri marunte si pe care le consideram banale, poate fericirea sta in spatele unui zambet, poate fericirea o gasim atunci cand ajutam un seamna la nevoie, poate fericirea o gasim atunci cand iubim.

Eu personal stand si meditand la ce este fericirea si cum o pot dobandi, mi-am dat seama ca sunt inca foarte departe de fericire, pentru ca inca ma gandesc mai mult la fericirea mea decat la fericirea semenilor.

In spiritualitatea crestina avem enumerate o serie de fericiri

“FERICITI FACATORII DE PACE, CA ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA.”  – aici poate fi gasita chiar esenta fericirii.

“FERICITI CEI BLANZI, CA ACEIA VOR MOSTENI PAMANTUL.” – dobandirea virtutilor fac posibila fericirea.

“FERICITI CEI PRIGONITI PENTRU DREPTATE, CA A LOR ESTE IMPARATIACERURILOR.”

“FERICITI CEI SARACI CU DUHUL, CA A LOR ESTE IMPARATIA CERURILOR.”

“FERICITI CEI CE PLANG, CA ACEIA SE VOR MANGAIA.”

“FERICITI VETI FI VOI CAND VA VOR OCARI SI VA VOR PRIGONI SI VOR ZICE TOT CUVANTUL RAU IMPOTRIVA VOASTRA, MINTIND PENTRU MINE.”

“FERICITI CEI CE FLAMANZESC SI INSETEAZA DE DREPTATE, CA ACEIA SE VOR SATURA.”

“FERICITI CEI MILOSTIVI, CA ACEIA SE VOR MILUI.”

“FERICITI CEI CURATI CU INIMA, CA ACEIA VOR VEDEA PE DUMNEZEU.”29

Cum ma ajuta lenea?

Share Button

Mi-e tare drag sa vorbesc cu adolescentii. Sunt la varsta cand trec prin transformari profunde, au o gramada de intrebari si foarte putine certitudini, si sunt adesea atat de fragili, incat nu stiu cum sa-si ascunda mai bine propria vulnerabilitate. E varsta cand poti face atat de usor o diferenta, normalizand ceea ce se intampla, dandu-le incredere si usurandu-le „durerile de crestere”.

L-am intrebat pe unul dintre adolescentii cu care lucrez care este Superputerea lui. „Lenea”, mi-a spus. Ca sa stiti, Superputerile nu se desfiinteaza, ci trebuie stapanite si folosite. Ca in metafora aceea, „Cum sa-ti dresezi dragonul”, dar asta e alta poveste…
„De ce tocmai lenea, cu ce te ajuta?” Asa ca am incercat sa intelegem lenea, cu partile ei bune si cu cele mai putin bune. In doze mari, lenea te blocheaza pe loc si te face sa nu incepi nimic, sa nu dai curs nici macar lucrurilor care iti aduc bucurie sau te fac fericit. Daca nu o dozezi bine, risti sa te stapaneasca ea pe tine si sa te faca sa ratezi toate ocaziile. Ca Superputere, dozata bine, lenea iti arata de fiecare data care e cantitatea exacta de efort pe care e necesar sa o faci ca sa iti atingi obiectivele. Nici mai mult, nici mai putin efort decat trebuie.

retete culinare

Am stabilit impreuna ca tot ceea ce are de facut pentru a-si stapani Superputerea e sa lucreze la acordarea unui instrument de masura interior, care ii va transmite cu precizie de fiecare data, cat efort trebuie sa faca. Apoi, cu aceasta Superputere, chiar daca isi stabileste obiective ceva mai mari, nu e in pericolul sa faca eforturi inutile. Ce face un adolescent cu timpul si energia castigate astfel? Le poate folosi facand lucruri care il pasioneaza si il relaxeaza, simtindu-se usurat ca are asigurat capitolul „lucruri care trebuie facute”.

Ca o mica completare, lenea la copii si adolescenti nu e niciodata doar lene. Plictiseala, lenea, starile de oboseala, somnolenta sau lipsa de interes sunt simptome frecvente in perioada adolescentei, deranjante de cele mai multe ori pentru cei din jur, dar si pentru adolescent, care nu intelege ce i se intampla. Se pot datora schimbarilor hormonale sau „angoasei de crestere”. Pentru unii adolescenti valtoarea propriilor schimbari e atat de mare, incat, ca sa poti iesi intreg din ea, ajuta mult sa poti vorbi cu cineva care intelege.

Legea ne pedepseste mai aspru sau mai usor daca comitem infractiuni sub influenta alcoolului!?

Share Button

Scuza perfecta a tuturor este sa dam vina pe bautura atunci cand facem ceva rau, inclusiv cand comitem o infractiune. Daca in fata prietenilor poate merge aceasta scuza cand facem lucruri mai putin grave, in fata judecatorului de cele mai multe ori ne agravam situatia. Putini stiu acest lucru. Betia voluntara ne poate mari pedeapsa pentru ca legiuitorul poate considera ca bem pentru a ne face curaj sa comitem lucruri pe care altfel nu am avea curajul sa o facem.

Betia poate de asemenea sa nu fie luata in calcul de judecator atunci cand aplica pedeapsa. De asemenea, betia poate fi considerata cauza de neraspundere penala, iar cel care a comis infractiunea nu va mai raspunde penal, nici macar cu o amenda. Vom trata fiecare caz in parte pentru a explica ce se poate intampla.

Vom clasifica betia in patru tipuri – voluntara si completa, voluntara si incompleta, involuntara si completa, involuntara si incompleta. Betia este involuntara atunci cand intram in stare de ebrietate fara a consuma alcool. Putem foarte bine sa lucram intr-o fabrica de bere si sa inhalam aburi, ori putem lucra intr-un alt mediu asemanator.

Este completa betia in care ne pierdem complet capacitatile intelective sau volitive. Nu inseamna neaparat ca nu mai putem reactiona. Ne putem misca pentru ca altfel nu putem comite infractiuni numai ca nu mai putem judeca limpede. Oricum e greu de explicat fenomenul insa cred ca ati inteles ideea.

Betia involuntara incompleta este o cauza atenuanta. Cu alte cuvinte judecatorul va aplica o pedeapsa mai mica decat cea normala insa nu il va ierta pe faptuitor. In schimb, la betia involuntara si incompleta, faptuitorul va scapa complet de pedeapsa.

La betia voluntara judecatorul va tine cont daca faptuitorul a consumat alcool in vederea comiterii unei fapte penale sau a baut de placere. Daca a consumat pentru a comite infractiunea, acesta va primi o pedeapsa marita. In cazul in care nu a consumat pentru a comite infractiunea, judecatorul nu mai este obligat sa aplice o circumstanta atenuanta sau agravanta astfel incat poate aplica, dupa caz o pedeapsa normala ori una mai mica sau mai mare.

Trebuie precizat ca in Codul penal se vorbeste de intoxicatie si nu de stare de ebrietate. Asadar spectrul se mareste si intra aici si consumul de substante psihoactive, adica droguri. Se aplica aceleasi reguli ca la betie.

Suflet de student galatean: Gara noastra mica

Share Button

Noi, cei de la caminele studentesti, ajungeam primii la gara cea veche. O luam pe ,,Faleza Bratesului”, prin spatele unitatii de pompieri.
In holul garii ne plasam strategic, cumva in diagonala fata de intrarea dinspre oras, pentru ca urmatorii sositi sa fie nevoiti sa strabata intreaga ,,agora”, intreg ,,forumul”, intrega ,,piata publica”, intrega ,,scena a lumii”.
Nici nu pasea bine omul in hol si mozaicul anost de pe jos devenea ub adevarat ,,covor rosu”, iar persoana vizata, o celebritate.
Era intampinat cu aplauze, cu urale de genul ,,gasca mira-te!”, astfel incat si ceilalti calatori martori la eveniment se simteau prinsi in spectacol. Casieritele chiar se ridicau din scaune pentru a vedea si ele minunea, prin acele obarlicuri mici.
Iar noi nu-i ieseam noului venit dinainte. Il lasam sa-si duca singur, pana la capat, povara efemerei celebritati.
Deabia cand ajungea la noi il potopeam la randu-ne cu imbratisari, cu pupaturi si batai pe amandoi umerii deodata.
Intr-un sfarsit il lasam pe ,,prea fericit” sa-si dea jos rucsacul si sa se dizolve si el in pata de culoare kaki a grupului de mecanturisti. Caci toti eram imbracati cu hanoracele acelea de foaie de cort imprumutate de la Casa de cultura a studentilor.

Urcam in vagon doar cu cateva clipe inainte de plecarea trenului, dupa ce ne asigurasem ca toti fusesera beneficiarii primirii de pe covorul rosu din gara noastra mica.
De fiecare data ne regrupam in partea din spate a ultimului vagon. Si asta nu pentru a nu incurca lumea cu harnasamentele noastre ca de plecare pe front, ci doar pentru ca Nasul sa ne aiba mai usor sub ochi.
Noi nu fugeam de Nasu. Dimpotriva, veneam astfel in intampinarea lui. Ne puneam la dispozitie.
Mai intai strageam teanc toate carnetele de student, deocamdata fara bani. Suma cu care trebuia sa sara fiecare dintre noi avea sa fie stabilita ulterior, prin negocieri.
Si cata vreme mergeam cu trenul, ,,negociatorul” devenea seful Mecanturistului. Era omul de ale carui ordine se asculta orbeste. Din necesitati de procedura, dar si din respectul profund pentru calitatile lui de om excsptional. Nu oricine putea negocia cu Nasul…
Pai cum ar fi fost sa trateze cu Nasul un copil ca Dragos, un timid ca Marius, dimpotriva, un om serios ca Horia, sau o lepra simpatica cum treceam eu?!…
Nu, tata, Victor Prefacutu era omul facut pentru asta, siin timp devenise un artist al bransei.
Intra cu Nasul in cuseta acestuia ducandu-l pe dupa umeri si vorbindu-i repede, nimai el stie ce.
Ii preda acolo teancul de carnete, le numarau impreuna, dupa care se intorceau la noi si ne numarau si pe noi, aratandu-ne pe fiecare cu degetul. Tot acest timp noi taceam malc.
Se reintrceau la cuseta si negociau…
Dupa un timp, care il petreceam in cea mai adanca liniste, si de aceea clipepe pareau ani, Victor se intorcea stor de puteri si ne cominica scurt suma la care reusise sa coboare.
Nasul isi primea banii la sfarsitul calatoriei, cand primeam inapoi si carnetele de student. Spunea ca, la un eventual control, tocmai ce se pregatise sa ne dea amenzi… Nu a fost niciodata cazul.
Venea in mijlocul nostru si ne imana personal teancul de carnete: ,,Nu v-am dat amenda pentru ca am vazut ca sunteti baieti buni si aveti note mari!…”
Iar noi ne exprimam dragostea fata de Nas cu ropote de aplauze…

Odata eram singur in tren, dar cu bilet, si la un control al Militiei CF omul legii mi-a zis, privind lung la carnetul meu de student: ,,N-ai mai trecut pe la scoala de pe 10 februarie.
Era data la care avusesem ultimul examen din sesiunea de iarna, parca la Mecanica fluidelor a profesorului Vasilescu, iar acum eram deja in luna mai.

Altadata am mers impreuna cu mecanturistii cu Nasul de la Alba Iulia pana la Galati. Adica pe o distanta acoperita de 3 Regionale CFR. Asa ca am schimbat pe drum 3locomotiva, dar si 3 Nasi.
Totusi negocierile au fost purtate de catre Victor al nostru doar cu Nasul din Regionala Timisoara, de unde venea trenul, urmand ca pe drum Nasii sa se descurce intre ei…
La Targu Mures se facea primul schimb de Nasi si noi toti eram cu inimile cat un purice.
Si in aceasta tensiune greu de suportat (riscam sa fim coborati din tren cu rucsaci cu tot, caci noi ne intorceam din Muntii Apuseni, de la un Festival ,,Albamont”), Boris Ivanov incearca sa disece situatia in care ne aflam:
,,Daca o sa vina un Nas mai mic de statura, negricios, cu mustata mica etc. am pus-o, ne da jos. Dar daca o sa vina un Nas rotofei, rosu in obraz, cu o mustata bogata, blonda, …scoatem sampania!”
Ei bine, cand din Biroul de miscare al garii au iesit cei doi Nasi, vechiul, omul nostru, ducea de mana, priefeneste… exact portretul-robot desenat de Boris: rotofei, blond, rosu in obraz, zambet larg…
Am izbucnit cu totii in ras fara ca cineva sa mai spuna ceva… Trebiua si ca el sa fie omul nostru.
Si asa a si fost. A plecat trenul si noul Nas a venit zambitor in mijlocul nostru si a zis evaziv-binevoitor:,,In zona Galatiului mai e ceva de gaurit?”
Se intelesesera Nasii intre ei, drept pentru care si noi ne-am comportat ,,ca la Carte”. Ca la ,,S riptura”, unde omul recunoscator ,,taie mielul cel gras”…
Am aprins repede primusul si am incalzit in ceaun carne si carnati de la untura utati de unul din noi intr-un borcan de pe fundul rucsacului.
Era dupa zilele de 1Mai, dat tot vagonul mirosea acum ca la ,,pomana porcului”.
Nimeni nu s-a atins de nimic pana nu a sosot Nasul si l-am oment cu un carnat fierbinte pe paine si cu o cana metalica cu… sampanie fiarta.
Multumit de tratatie, Nasul a de retat o lege universal valabila si pentru eternitate vesnica:
,,Pe trenurile CFR totdeauna va fi loc pentru toata lumea. Cu atat mau mult pentru astfel de oameni buni!…”

Aplauze!…

De ce stam mereu cu mana intinsa?

Share Button

Observ ca multi oameni asteapta de multe ori sa li se dea, altcineva sa le rezolve problemele. Putini se gandesc la faptul ca daca au capacitatea de munca trebuie sa munceasca si nu sa astepte sa le dea statul.

Una dintre cele mai proaste legi a fost data pe vremea guvernului PSD, prin care toata lumea avea un venit minim garantat, chiar daca era apt de munca si nu dorea sa munceasca. Aceasta lege a incurajat nemunca, pentru ca a invatat oamenii ca pot primi bani si daca nu muncesc. Aceasta lege a fost facuta cu scop pur electoral.

Parintii mei au o mica ferma, si datorita acestei legi, chiar daca somajul este foarte ridicat in zona, nu gaseste oameni sa ingrijeasca animalele, si sa se ocupe de muncile agricole. Si conditiile financiare pe care le ofera sunt foarte buna, intre 300 si 500Euro lunar, cazare daca nu au casa in zona, 3 mese pe zi, cu mancare foarte buna, sticla de vin sau bere, si un pachet de tigari zilnic.

Am un prieten care are o ferma pe cateva zeci de hectare in Vaslui, acolo este cea mai mare rata de somaj din tara, si nu a gasit oameni care sa il ajute la cules, a pierdut foarte mult din recolta, si plateste 100-200 lei pe zi in funtie de cate ore se lucra.

Bugetarii acuza guvernul ca nu le da salarii marii, dar putini dintre ei se si mobilizeaza sa munceasca mai eficient sau sa gaseasca si o alta sursa de venituri legale, care sa completeze veniturile din salarii.

Nu mi se pare etic sa ceri sa ti se dea mai mult decat dai tu. Acei bani pe car ei pretinzi este rezultatul muncii altora care nu prefera sa stea cu mana intinsa si sa ceara.

1 2 3 13