Despre sinele propriu în filosofie, teologie şi societatea contemporană

Share Button

 

Deunăzi am auzit pe cineva spunând că pentru a te împăca cu lumea din jur trebuie mai întâi să te împaci cu tine, ba chiar să ajungi să te iubeşti…
Mi s-a părut oarecum deplasat acest deziderat narcisist şi am căutat să mă lămuresc cum devine acestă situaţie una de preferat, înaintea porunci biblice, de a-ţi iubi mai întâi aproapele.

La începuturi filosofia a contat doar ca furnizoare de reguli şi instrumente pentru acţiunea de ,,sculptare” a propriei fiinţe. Astfel că scopul său final era unul de natură morală, acela de atingere a unei înalte virtuţi. În paranteză fie spus logosul său, modalitatea de devenire, era unul de tip argumentativ., ca în dialogurile socratice.
O culme în demersul acesta al gândirii antice a fost înţelepciunea stoică, cu aura ei de resemnare dârză, fară mari iluzi aşezate dinainte, ci doar cu speranţa ultimă a vindecării de patimi.
Pe plan fizic rezultatele unei astfel de mod de privire a vieţii s-au făcut remarcate în Cetatea peloponeziacă a Spartei.
Aici buna condiţie fizică era ridicată la rang de virtute, iar victoria în luptă devenea singura raţiune de a fi.
Pe plan spiritual stoicismul impunea o anumită nobleţe, o verticalitate înaltă, dar totuşi fară cer.
În totalitatea ei filosofia stoică se încadrează totuşi în ,,legile firii”, în legile naturii şi ale gândirii logice, lucruri datorită cărora ea ajunge să eşueze în previzibil şi banalitate.
Ea îţi pune la dispoziţie doar o reţetă de viaţă. Ca să ,,te scoţi” e suficient să-ţi însuseşti reţeta şi să o aplici.
Mai departe de asta nu mai e nimic de căutat…

Creştinismul vine tocmai pentru a recupera prestigiul căutării.
Isus vine în lume într-o societate omenească fundamental plictisită.
Teologia creştină, chiar dacă e dogmatică, afirmă că în această lume nu poţi funcţiona după regulile religiei, ci după regulile Celui care a creat-o. Aici logosul său, modalitatea sa de devenire, e tocmai exegeza textului liturgic.
Iar Evanghelia e una a parabolelor şi a unor paradoxuri aparente. Astfel că mesajul hristic atenţionează în privinţa sinelui propriu: ,,Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde.” Şi acesta pare un paradox, nu-i aşa?
Creştinismul îţi indică numai direcţia drumului, nu şi sensul de parcurs. Alegerea acestuia rămâne una personală. Fiecare credincios e o problema distinctă, iar rezolvarea acesteia e una transcedentală, cu un parcurs neprescriptibil, în sensul că fiecare procedează după puterea sa de a înţelege lucrurile.
La o primă observaţie creştinismul nu are o poziţionare mai de înţeles faţă de sinele propriu. Astfel că unui credincios îi este cerut un total abandon faţă de sine, atât în ce priveşte sufletul, dar mai ales în ce priveşte trupul său, astfel că cei mai tari sfinţi de astăzi au fost cândva trupuri slabe, la limita supravieţuirii.
Iar pe plan spiritual ,,gândul la Dumnezeu trebuie să-ţi fie mai neîntrerupt decât respiraţia!”

Am văzut că dealungul timpului problema sinelui propriu e una a dialogului, unul socratic, unul al rugăciunii din faţa altarului, unul iluminist (vezi J.J. Russou), ori chiar unul psihanalitic (vezi Freud), după chipul fiecărei epoci istorice.
În societatea de astăzi problema sinelui propriu ia forma unei ,,dezvoltari personale”.
Iar dezvoltarea personală este înţeleasă ca o îmbunătăţire, lucru care apare după un anumit număr de intervenţii asupra propriului corp şi suflet, asupra gândurilor şi comportamentelor, a modului fiecaruia de a fi, astfel încât omul să ajungă la un anumit nivel de fericire, de înţelepciune şi de perfecţionare spirituală.
Dacă în societăţile premoderne omul încerca să-şi caute şi să-şi împlinească rostul, vedem că acum fiecare încearcă să-şi schimbe, să-şi modifice acest rost.
Se încearcă o schimbare de sintagme, de la ,,Omul devine ceea ce este”, la ,,Omul este ceea ce devine”.

Dar e oare fiecare conştient de această libertate de alegere? Mai putem avea încredere că e în stare să discearnă în această privinţă tinerii din ziua de azi?
Astăzi direcţiile de ,,dezvoltate personală” par a fi relativ simple şi la îndemână. Astfel că în privinţa corpului e o adevărată isterie în ce priveşte alimentaţia sănatoasă, dietele de tot felul, dar şi sportul la sală şi fittnesul cu antrenor personal.
Iar în ce priveşte spiritul… poate că autosuficienţa unor cunostinţe relative, dar şi deprinderile de manevrare a tehnologiilor e definitorie pentru sinele propriu…

Educaţia de după terminarea şcolii aduce omul în faţa unei noi schimbari de sintagmă. Astfel el trece de la gândul că ,,Eu sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea” la ,, Eu sunt singura persoană responsabilă de viaţa mea”.
E ideea pe care o induc acele ,,training”-uri foarte la modă, şedinţele motivaţionale la care sunt trimişi angajaţii unor societăţi…
E ultima formă de extaz şi agonie de care are parte omul din societatea de astăzi.
Sunt liber să mă construiesc şi să mă îmbunătăţesc după pofta inimii, chiar sunt ajutat să o fac. Poate fi minunat rezultatul la care ajung eu cu mine însumi, iar sinele propriu e acum pe cai mari…
Dar dacă dau gres, dacă o zbârcesc în demersul meu liber ales, ajung să fiu singur responsabil de asta şi o să mă regăsesc destul de repede de unul singur, învinuit de insucces şi poate şi penalizat… Iar acestea vor deveni clipe de refleţie la sinele propriu…
Omul se va adânci tot mai mult în el, fără a se mai ridica deasupra, pentru a vedea că el este doar o victimă a sistemului liberalist de azi..

Şi nimic nu va mai fi ca înainte în raportul cu propria persoană…
Aşa cum nici socraticul îndemn ,,Cunoaste-te pe tine însuţi!” nici măcar nu-i aparţinea marelui om al argumentului, ci era inscripţionat pe frontispiciul Templului lui Apollo din Delphi şi îi îdemna pe oameni să se recunoască slabi în faţa zeilor…

Sau, în cazul nostru, slabi în faţa ,,sistemului”..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *