Locul omului în fotografia de munte

Share Button

Oricât de fermecator ar fi un peisaj montan fară apariţia a ceva viu în fotografie, acesta are un inevitabil aer de pustietate.
Oamenii fac parte din viaţa muntelui şi fotografiile de munte trebuie să aibă în ele un dram de viaţă. Oamenii pot, şi trebuie să facă parte din alcătuirea locului: ciobani, localnici bătrâni din satele uitate de Dumnezeu, vânători, cabanieri, salvamontişti etc. ori pot apărea întâmplator în cadrul unei fotografii, ca, de exemplu, turiştii.
(Nu e recomandabil să fie fotografiaţi ca ,,oameni ai locului” cei veniţi la furat de lemne cu camionul, ori ţiganii care solicită taxa de parcare la obiectivele turistice.)

Cum realizăm o fotografie artistică ce va să cuprindă în cadrul ei şi oameni?
Alegem mai întâi peisajul şi abia după aceea ,,introducem” în el omul? Sau invers?
E de preferat un instantaneu, sau gasim că va ieşi mai reuşit un cadru ,,regizat”?
Ce raport trebuie sa fie între om şi peisaj?
Ce vrea să spuna fotografia pe care tocmai o pregătim? La ce titlu ne-am găndit că ar fi potrivit pentru ea?
Fotografia artistică trebuie să se deosebeacă de ,,poza amintire”, de tip ,,yola”…
Cât din corpul omului facem să apară în cadru: cap, bust, om întreg?

Tipuri de portret în fotografia de munte”
-plan foarte apropiat: apare în poză doar capul, sau chiar doar o parte a acestuia. Aici dau bine figurile de bătrâni stafidiţi, de ciobani neaoşi, nebărbieriţi, de beţivi chiar, pentru că în artă ,,frumosul” nu e echivalent cu ,,frumosul omenesc”.
-plan apropiat: apar capul, umerii şi corpul până la jumatatea pieptului. Axul capului şi lunia orizontului din peisaj nu trebuie să facă în acest caz un unghi drept. Şi nici modelul să nu fie cu faţa şi cu umerii in acelaşi plan, ca la poza de buletin.
-plan întreg: aici apare tot corpul, fiind atenţi ca deasupra capului şi sub tăpli să lasăm un mic spaţiu. Niciodată creştetul nu trebuie să tangenteze orizontul! Pe de altă parte trebuie să ţinem cont că cu cât creşte distanţa între aparat şi model, cu atât creşte în poză însemnătatea peisajului.
-plan general: aici peisajul devine mai important decât modelul. Acesta poate trece doar ca un etalon al dimensiunilor şi proporţiilor elementelor din peisaj. Sub nicio formă marginea pozei nu trebuie să ,,taie” corpul modelului în dreptul vreunei încheieturi: umar, cot, şold, genunchi, gleznă.

Greşeala oricarui începator e că omul apare foarte mic în fotografie. Şi aceasta din cauza nestiinţei că aparatul ,,vede” lucrurile mult mai mici decât ochiul. Ochiul ,,se duce” după om, îi ştie dinainte amănuntele corporale şi fotograful crede că aceste vor apărea la fel de bine şi în fotografie, nebanuind la început că ,,scula” e cu totul impersonală.
Orice sculă de care se foloseşte un artist trebuie mânuită cu pricepere, fie ea daltă, pensulă, drujbă, ori aparat fotografic.

O grijă total nejustificata o are fotograful începator pentru claritatea fotografiei în întreg cadrul fotografic.
Se ştie că cu cât ,,adâncimea” peisajului este mai mare, cu atât zona de claritate din fotografie este mai redusă.
În fotografia artistică e suficient ca doar modelul să se afle in zona de clar a cadrului, o claritate nu desavărşită, ci cât de cât acceptabilă, fundalul putând aparea în poză doar ca o pată de culoare. Aceasta dă fotografiei relief, adâncime, chiar tridimensionalitate.

Portretul-instantaneu poate fi considerat un adevărat test de măiestrie pentru fotograful de munte.
Poza poate fi ,,furată”, sau se poate cere în prealabil acceptul modelului. (Situaţii mai des întâlnite la mânăstiri.)
Chipul surprins trebuie să fie de fiecare dată în armonie cu atmosfera generală a cadrului. Astfel ca nu vom fotografia zâmbetul unei fete frumoase pe un fundal de ploaie şi furtună întunecată.

Portretul-grup e fotografia cu adevărat consacrată în cadrul Mecanturistului. E mai mereu ,,poza de vârf”, dar şi cea care are în spate cascada, cabana, peisajul de toamnă, de iarnă…
Faţă de aceste cadre convenţionale, portretul-grup-instantaneu e mult mai greu de realizat. Aceste instantanee trebuie să transmită bucuria simţită în primul rând de modelele fotografiate. În faţa unui peisaj, a răsăritului, a florilor de tot felul etc.
Lumina cea mai buna pentru fotografia care cuprinde în ea şi oameni e lumina imediat de după răsărit şi cea de dinaintea asfinţitului.
O lumină venită din faţă produce imagini plate, poate şi cu chipuri chinuite de soarele prea puternic.
Lumina difuză, de pe o vreme cu nori, e mai sinceră cu fotograful, dar văduveşte cadrul de jocul umbrelor. Totuşi acesta e momentul care permite şi încercarea unor compoziţii ,,contre-jour”, iar culorile şi contrastele pot fi în acest caz mai estompate, mai calme şi aducătoare de linişte.

Încheiere.
Totdeauna când fotografia noastră are în compoziţie şi oameni, ştim că cel puţin modelele ce apar în cadre vor aprecia realizările noastre de fotografi.
Mai greu e cu peisajul…

E deadreptul încântător modul în care fotograful merge în tura de doua zile şi cu cea mai mare indiferenţă şi lipsă de preocupare trage peste 500 de poze, indiferenţă cu care odată ajuns acasă, le trânteşte calup pe Forum, iar toţi ceilalţi de aici nici măcar nu se sinchisesc să deschidă folderul când le apare câţi mega conţine!…
Nu-i nimic, imaginile rămân pe servere şi cu siguranţă că timpul le va da valoare.
Astfel că peste 100 de ani ele devin poze-document, care îi vor încânta pe urmaşii urmaşilor noştri, în veacul vecilor!…

Ca icoanele alea paleocreştine, groteşti ca aspect , dar inestimabile ca valoare…
Câteva reguli ale cadrului fotografic

De cele mai multe ori fotografia de munte rămâne una de uz personal, contând peste vreme doar ca o amintire.
Dar fotografia de munte mai poate avea şi scopuri ,,utilitare”, destinate unor activităţi practice: informative, utilitare, pedagogice, publicitare, de ilustrat jurnale etc.
Adevărata fotografie de munte trebuie să fie în primul rând o fotografie artistică.
Ca orice lucrare de artă fotografia de munte trebuie să nască în sufletul privitorului emoţie. Frumosul operează prin sugestie, uneori chiar prin hipnoză.
Dar pentru a ajunge la această performanţă ea trebuie să se încadreze în nişte ,,canoane”, să respecte nişte norme şi reguli. Să zicem, doar de estetică.

Ordinea şi simplitatea e cea dintâi regulă de care trebuie să ţină seama fotograful de munte.
Încărcarea, înghesuiala cât mai multor elemente în cadrul fotografiei fac tot mai greoaie înţelegerea ,,mesajului” pe care aceasta doreşte să îl transmită.
Aş face aici comparaţia dintre o reprezentare barocă dintr-o biserică catolică, cu multe personaje volumetrice şi numeroşi îngeri rotofei, şi ,,Pasarea măiastră” a lui Brâncuşi.
Aşezarea elementelor trebuie să fie echilibrată şi armonioasă.
Din acest punct de vedere există trei moduri de a împărţi un cadru fotografic: simetric, asimetric şi armonios.
O aşezare simetrică comunică echilibru, solemnitate, forţă statică.
Şi aici simetria poate fi pe două direcţii. Simetria pe verticală impune fotografiei măreţie, în timp ce simetria pe orizontală induce în privitor linişte, odihnă, împăcare.
E diferenţa între reprezentări ale stâncilor înalte, ascuţite şi a vârfurilor semeţe, faţă de liniile ondulate ale unui orizont din zona munţilor mai joşi. Deasemeni, un copac falnic, solitar, poate fi reprezentat în centrul pozei, pe o simetrie verticală.

Armonia ţine mai mult de subiectiv, dar şi aici fotograful de munte trebuie să ţină cont de nişte norme.
Astfel s-a ,,împământenit” norma ca linia orizontului să fie la 2/3 distanţă faţă de marginea de jos a fotografiei. Se crează astfel un echilibru al părţilor, dar e posibil ca partea de jos să apară ceva mai întunecată, aparatul încercând să facă o ,,medie” a luminozităţii cadrului.
O altă normă, care cred că se explică singură, e că atunci când fotografiem un om care admiră peisajul, fotograful va lăsa un spaţiu cât mai mare în faţa privitorului. În caz contrar personajul va părea că priveste spre un zid.

Privirea unei fotografi se face la fel cu ,,citirea” oricărei alte opere de artă, adică similar cu citirea unei pagini scrise: de la stânga la dreapta şi de sus în jos.
Astfel diagonalele din cadru pot apărea ascendente, ori descendente, funcţie de aplasarea lor. (Aceasta regulă se întâlneste şi în cazul indicaoarelor rutiere.)
Mai mult, un personaj care în fotografie merge de la stânga la dreapta pare că a plecat spre undeva, în vreme ce deplasarea de la dreapta spre stânga dă impresia că omul se întoarce de undeva.

În fotografie liniile drepte induc forţă, vitalitate, în vreme ce liniile curbe denotă graţie, senzualitate. Mai mult, liniile frânte dau un aspect de tensiune, de dinamică, până la dramatism.
Într-o altă plajă de valori, tonalităţile deschise sugerează veselie, optimism, vivacitate. Acestea se recomandă în cazul fotografiilor de primăvară, cu mult alb imaculat şi verde crud.
Dimpotrivă, tonalităţile închise induc solemnitate, tristeţe, dramă. Desigur, acesta este prin excelenţă domeniul toamnei. Mai mult, zonele albe, pe acest fond general închis, pot genera o atmosferă de mister…

De o şi mai mare importanţă este alegerea cadrului fotografic, vizualizarea sa cu atenţie înainte de a apăsa declanşatorul.
Aflat într-o zonă de belvedere, fotograful are un număr enorm de variante de fotografiere. Poate chiar întorcându-se la 360 grade…
Da, dar poza trebuie să fie un vehicul de comunicare a trăirilor şi gândurilor fotografului aflat în acel loc deosebit. Autorul trebuie să fie el înşusi lămurit în ceea ce poza lui vrea să transmită.
Deci ce va face? Va încerca să dea fotografiei un ,,titlu”. Să ,,comenteze” în gând cam ce ar trebui să vadă privitorul în cuprinsul cadrului fotografiei lui. ,,Bă, ce le-arăt eu la ăştia?…” Şi abia după aceea apasă pe buton, deci mult mai târziu…

Cadrul fotografic trebuie ales astfel încât să poată individualiza ce e mai reprezentativ pentru peisajul dintr-un anumit munte.
Dacă imaginea e depărtată, comună, chiar anonimă, privitorul neputând identifica în ea un anumit munte, atunci fotograful n-a realizat mare lucru. Poate că poza place, ,,mişcă” ceva în privitor, dar fotograful nu trebuia să se mai ,,deranjeze” până la muntele acela depărtat, dacă tot putea realiza una la fel de anonimă şi mai aproape…
,,Talourile” cu elemente foarte depărtate, peisajele ample, dar difuze, denotă o lipsă de curaj , o ,,retragere” cât mai depărtată a fotografului din prim-planul naturii.
(Cum era replica aia: ,,spune-mi, ai privit vreodată un fluviu drept în ochi?”)
Eu susţin că lipsa aproape totală a omului în cadrul peisajului montan poate induce in privitor un sentiment de abandonare a acestuia în faţa peisajului în mare parte mineral, un fel de ,,me in the day after”.
Fotografii cu astfel de peisaje şi le poate permite un fotograf solitar consacrat, care poate că face şi un ban din asta, dar pentru un club de munte cu sute de membrii, să nu apară niciun suflet viu în toate cele 24 de fotografii ale unui calendar, tocmai pe aceasta tematică, gasesc puţin cam nefiresc…

Ca un lucru care ţine mai mult de tehnică, o bună focalizare poate să scoată în evidenţă mai toate elementele din cadru, dar un fundal mai sters poate comunica mai mult decât un amănunt bine vizualizat.
Asta pentru că fotografia artistică nu e una de amănunt, ci mai degrabă o reprezentare armonioasă.
Pata de culoare din spatele obiectivului principal al cadrului nu trebuie să comunice şi ea ceva, ci doar să constituie un fundal care creează o atmosferă. Cum ar fi silueta difuză a unei biserici, a unei cetăţi etc.

Partea bună a fotografiei digitale este că ea mai poate fi ,,ajutată” de catre un program pe calculator, dar aici intervine a doua oară ,,responsabilitatea” fotografului şi nu puţine sunt cazurile când excesul de zel al autorului compromite ceea ce aparatul a văzut pe munte în modul cel mai impersonal. Şi poate şi corect.

Este ştiut că în realizarea fotografiilor de munte se porneşte la început cu mult entuziasm.
Lucru care se poate deduce şi din valoarea,, de catalog” a aparatului foto achiziţionat.
(Pasiunea pe care o puni pentru un lucru se poate măsura prin preţul pe care singur îl pui pe ceea ce sacrifici în numele pasiunii tale pentru acel lucru. Cam lung şi complicat, nu?)
Dar realizări ,,artistice” în fotografia de munte se obţin doar cu puţină ştiinţă, un dram de talent şi multă, multă rigoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *