Ne place sa ne batem singuri

Share Button

În procesul de maturizare emoțională și evoluție spirituală a unui individ, există dureri, obstacole, suferințe pe care acesta, de cele mai multe ori, și le atrage sau și le provoacă subconștient. Ceva din interiorul nostru – mereu prieten cu noi și interesat de expansiunea noastră – declanșează și bine și rău, dar mai ales experiențe de dincolo de bine și rău, ca să creștem, ca să ne trezim, ca să privim adevăruri în față, unele pe care le-am evitat de multă vreme și fără decare stagnăm.

Îmi place să cred că și la nivelul conștiinței globale a umanității se întâmplă același lucru. Comunitățile de oameni – cei care sunt legați prin conștiințe naționale, ideologice, de sex, de rasă etc., nu pot evolua, nu se pot trezi la niveluri superioare de înțelegere fără suferință, fără dezastre, fără împotmoliri crunte în propriile neputințe și frustrări.

La nivel global se vorbește acum de o gravă criză de leadership. În poziții de putere au ajuns, în prea multe țări importante ale lumii, oameni care nu își reprezintă semenii. Oameni ridicoli, oameni periculoși, oameni cu intelect redus și dispreț față de cultură, oameni neempatici, rapace, oameni cu umbră mare, inconștienți. Genul care, dacă îl urmărești la TV cu sonorul închis, te izbește cu mimica unui sărman individ scindat de sine, nevrotic, disperat și însingurat, avid de recunoaștere, neiubit, rănit, oprit în evoluția lui emoțională.

Omenirea are, probabil, nevoie de acest impas, de acestă durere a nereprezentativității ei la nivel politic și decizional, ca să se trezească. Ca să înțeleagă că a murit de ceva vreme mitul ”salvatorului”, al ”păstorului” urmat de popor. Că e momentul să ne trezim; că fiecare din noi, dacă se uită puțin în dreapta și în stânga, are enorm de făcut, dar nu o face, nu ia atitudine, nu se implică, nu simte, nu dăruiește, nu ajută. Exact ca cei pe care îi înjură la tv. Este, cred, începutul unei ere în care oamenii intră iar într-un tunel al durerii, aș șocului, ca în timpul războaielor sau al foametei, numai că de data asta e vorba de o suferință internă, psihologică. Una care ne va trezi din somnul nepăsării față de cel din imediata apropiere a noastră, din meteahna judecății, a apatiei și a pasivității.

Ne trebuie la conducere mustăcioare învârtite și păr în sărmăluțe, tocuri-cui cu sclipici și degete-cârnociori strânse de ghiuluri aurite, ne trebuie oameni cu vârsta emoțională de 10-12 ani și standardele etice ale unui babuin ca să ne doară cu adevărat, ca să ne înțelegem pasivitatea, adormirea, uitarea de sine. Noi ne-am atras oamenii care ne conduc pretutindeni în lume, pentru că încă suntem prieteni cu noi și știm că la ora asta doar un șoc ne mai poate împinge mai departe.

sursa: Oana Moraru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *