Suflet de mecanturist: Fratele lui Vova

Share Button

Mă suna pe seară, când era sigur că am ajuns acasă:
,,Gaşpere, ce faci duminică?”
,,Hai,treci peste protocoale! Spune, la ce traseu te-ai gândit!…”
,,Hai să căutăm intrarea în Gălbinele (ori, după caz, în Circuri, în Brâna Portiţei etc)!”
Toate turele noastre erau doar pentru a descoperi intrarea… Dar toate se încheiau cu parcurgerea respectivului traseu.

Pe la 11,30 ieşeam pe Faleză, la ,,Fructul Soarelui”, însoţit de toţi prietenii cu codiţă din faţa blocului: ,,Păpuşa”, ,,Botosu”, ,,Puiţa”, ,,Sageată”, ,,Blănosu”…
Hămăiala începea decum Vova oprea maşina în drepul turmei mele:
,,Nie, la oi!… Ce dracu nu-i laşi la stână?…”
Mă duceam cu rucsacul spre spatele maşinii uitând de fiecare dată că Scodiţa lui avea motorul în spate.
Plecam ca nunta de la casa mirelui, harmalaia propagându-se şi la ceilalţi câini care vegheau vigilenţi în noapte.

La gară Vova lăsa maşina într-un colţ mai retras al parcării ştiind că în cele două zile în care noi eram la munte nimeni nu găsea de interes să priveasca măcar la bunicuţa lui cehească.
Ne căutam locuri în primul vagon, chiar mai spre locomotivă, pentru ca ,,Drumul Oaselor” pleca exact la ora 12 şi avea să oprească prin toate gările şi haltele întunecate din Barăgan, de prin care se vânzoleau tot felul de oameni ai nopţii.
Apoi, după un ritual extrem de scurt, Vova îşi punea rucsacul căpătâi şi concluziona metafizic:
,,Fiecare clipă e preţioasă. Doarme-o!”
Rămâneam să privesc singur în noapte. Iar lucrul ăsta îi făcea lui Vova somnul şi mai liniştit.

La 4,16 ajungeam la Ploieşti Sud şi coboram înfriguraţi pe peron, la linia 4.
,,De-aia îmi place mie ,,Drumul Oaselor”, că are mers de rapid. Iată, deodată am ajuns la Ploieşti.”
La linia 5 urcam în personalul de Braşov, de data asta în ultimul vagon, căci era tren de navetişti şi vânzoleala era de nedescris.
În două ceasuri ajungeam în Buşteni şi aterizaţi în aerul tare al munţilor priveam vrăjiţi abruptul pictural al Bucegilor.
Era absolut incredibil că poate exista ceva aşa de măreţ…

Găsisem Refugiul Coştila cu uşa prinsă doar cu un cârlig de sârmă.
Mai uşurei, fară rucsaci, trecusem prin punctul de belvedere numit ,,La Pândă”, unde nu te chituleai decât ca sa surprinzi măreţia ,,Albişoarelor” din Caraiman.
Ajunşi în ,,Circurile Văii Albe” am trăit acut spaima de a rămâne mut. ,,Anturajul” nostru plin de veselie şi optimism se destrăma în faţa pereţilor impunători care ne apăsau cu masivitatea lor.
Mai întâi am vrut să vedem până unde putem înainta prin poieniţele astea spânzurate la 200m deasupra ,,Văii Albe”: Circul Mare, Circul de Sus şi Circul Pietros, de sub ,,Blidul Uriaşilor”…
Apoi am revenit sub verticala ,,Fisurei Albastre”. …Şi am început să culegem carabinierele cazute la baza traseelor de alpinism. Vreo trei ,,Bonatti” italiene, de dural.
,,Băi, tui papagalul măsii, ia să facem şi noi ,,Albastra”!”
Şi îi făcusem lui Vova o ,,piramidă”, atstfel ca uract pe mine să poată ajunge la primul piton al celui mai celebru traseu de alpinism din Carpaţi.
Inversasem rolurile în piesa noastra autoironică, pentru a mă declara şi eu alpinist din familia exclusivistă a celor care urcaseră ,,Fisura Albastră”.

Noptea la refugiu ne vizitase ursul. Îl auzeam cum pufăie printre cutiile de conserve din spatele peretelui lângă care dormeam noi. Eram cu gândul doar la cârliguţul de sârmă cu care zăvorâsem uşa.
La ziuă trebuise să alungăm ursanul spre bălăriile de sub platforma refugiului şi să plecăm spre Valea Gălbenele într-un ritm mult mai alert decât ar fi fost normal…

Altădată s-a luat după noi un căţeluş, pe poteca de pe Jepii Mari.
Când am intrat pe Brâul lui Raducu se vedea clar cum căţelului îi era frică la pasajele mai expuse, astfel că de la Claia Mare Vova a scos o sacoşă maronie de fâş şi a băgat în ea pe micul nostru prieten mai temător.
Ne amuzam când Vova trecea sacoşa în mâna dinspre prăpastie şi căţelul dispărea cu totul, îngrozit de hăul de dedesupt.
În Valea jepilor Mici îl încredinţasem unei familii care cobora în Buşteni

Anul 1990 a fost anul ,,totalei democraţii populare”. Fiecăruia i se permitea orice şi orice om încerca să profite din plin de noua ordine socială din ţară.
Vova promisese că vom merge pe un traseu din Bucegi pe care nu mai trecuse nimeni de jumatate de veac… Piciorul Pietrei Arse.
Cum la Poiana Stânei era cabana de vânătoare a lui Ceauşescu, în cladirile fostei ,,Stâne Regale”, traseul ce cobora din Platou era închis circulaţiei şi de aceea, în vara lui 1990 era total napadit de vegetaţie.
L-am coborât cu Vova plini de bucuria ineditului, parcă fiind primii oameni care ajungeam prin acele locuri.
Atunci traseul lua sfârşit în curtea Castelului Peleş. Aici era puhoi de lume, de parcă venise tot Bucureştiul…
Aglomeraţia a fost o dezamăgire pentru noi, obişnuiţi cu solitudinea unui traseu încă nedescoperit de muritorii de rând.
…Aşa că ne-am oprin mai sus, la ,,Gradinile Regale” şi ne-am dedulcit cu căpşunile dintr-un solar dezvelit pentru a respira şi fructele aerul de munte.
Ne-am amintit de Marin Preda, care se plimbase aici cu sania regelui.

Singurul traseu care nu ne-a ieşit a fost Valea Malinului.
Cotlonisem mult prin Vâlcelul Poieniţei şi când am dat de Hornul Pământos ne-am declarat oarecum învingatori.
Doar că la baza hornului,chiar când păşisem în talvegul Văii Mălinului, am descoperit trupul contorsionat, greu de înţeles, al unui tânăr.
Nu era cazut să vedem dacă este lipsit de viaţă, căci se vedea ca accidentul avusese loc înaintea iernii, iar acum topirea zapezii scosese la vedere grozăvia.
Am ieşit prin horn împietriţi de frică. Pe drum ne-am mai liniştit, iar la Buşteni am căutat postul de miliţie şi am anunţat despre accidentul descoperit de noi în Valea Mălinului.

Vova mi-a dezvăluit măreţia de piatră a abruptului prahovean al Bucegilor. Valea Seacă dintre Clăi, Brâul Portiţei, Vâlcelul Mortului, Valea Albă, Valea Morarului, Creasta Balaurului, Brâna Caprelor.
Şi totuşi, de ce mă alegea pe mine la fiecare din aceste ture?
Poate că simţea la mine aceeaşi chemare pentru verticalele de piatră.
Şi pentru că niciodată nu m-am plâns de situaţiile de criză prin care mai ajungeam uneori. Ca atunci când furtuna ne-a rupt supratenda cortului, pe la miezul nopţii, şi a trebuit să ne îmbrăcăm şi să ne punem pelerinele de ploaie ca să coasem fâşia de pânză, prin ploaie şi întuneric…
Pentru că trebuia ă împărtăşească bucuria descoperirii cu cineva care să poată da o valoare reală lucrurilor.
Pentru că ştia că îl iubesc ca pe un frate mai mare…

Când murim, odată cu noi mor toţi morţii noştri…
Când Vova a plecat spre locurile acelea fără de prăpăstii am crezut că muntele va muri şi el în sufletul meu.
Am plâns cu durerea lui Ghilgameş de acum 5 000 de ani:
,,A murit Enkidu, cu care am vânat lei!…”
E greu să accepţi disperiţia unui om care odată a fost atât de puternic şi de neînvins!

Dar nu, căci mare mi-a fost bucuria când Bucegiul m-a recunoscut, fără tăgadă, ca fratele lui Vova.

Sursa: https://www.facebook.com/profile.php?id=100003713079828&fref=nf

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *