Suflet de student galatean: Gara noastra mica

Share Button

Noi, cei de la caminele studentesti, ajungeam primii la gara cea veche. O luam pe ,,Faleza Bratesului”, prin spatele unitatii de pompieri.
In holul garii ne plasam strategic, cumva in diagonala fata de intrarea dinspre oras, pentru ca urmatorii sositi sa fie nevoiti sa strabata intreaga ,,agora”, intreg ,,forumul”, intrega ,,piata publica”, intrega ,,scena a lumii”.
Nici nu pasea bine omul in hol si mozaicul anost de pe jos devenea ub adevarat ,,covor rosu”, iar persoana vizata, o celebritate.
Era intampinat cu aplauze, cu urale de genul ,,gasca mira-te!”, astfel incat si ceilalti calatori martori la eveniment se simteau prinsi in spectacol. Casieritele chiar se ridicau din scaune pentru a vedea si ele minunea, prin acele obarlicuri mici.
Iar noi nu-i ieseam noului venit dinainte. Il lasam sa-si duca singur, pana la capat, povara efemerei celebritati.
Deabia cand ajungea la noi il potopeam la randu-ne cu imbratisari, cu pupaturi si batai pe amandoi umerii deodata.
Intr-un sfarsit il lasam pe ,,prea fericit” sa-si dea jos rucsacul si sa se dizolve si el in pata de culoare kaki a grupului de mecanturisti. Caci toti eram imbracati cu hanoracele acelea de foaie de cort imprumutate de la Casa de cultura a studentilor.

Urcam in vagon doar cu cateva clipe inainte de plecarea trenului, dupa ce ne asigurasem ca toti fusesera beneficiarii primirii de pe covorul rosu din gara noastra mica.
De fiecare data ne regrupam in partea din spate a ultimului vagon. Si asta nu pentru a nu incurca lumea cu harnasamentele noastre ca de plecare pe front, ci doar pentru ca Nasul sa ne aiba mai usor sub ochi.
Noi nu fugeam de Nasu. Dimpotriva, veneam astfel in intampinarea lui. Ne puneam la dispozitie.
Mai intai strageam teanc toate carnetele de student, deocamdata fara bani. Suma cu care trebuia sa sara fiecare dintre noi avea sa fie stabilita ulterior, prin negocieri.
Si cata vreme mergeam cu trenul, ,,negociatorul” devenea seful Mecanturistului. Era omul de ale carui ordine se asculta orbeste. Din necesitati de procedura, dar si din respectul profund pentru calitatile lui de om excsptional. Nu oricine putea negocia cu Nasul…
Pai cum ar fi fost sa trateze cu Nasul un copil ca Dragos, un timid ca Marius, dimpotriva, un om serios ca Horia, sau o lepra simpatica cum treceam eu?!…
Nu, tata, Victor Prefacutu era omul facut pentru asta, siin timp devenise un artist al bransei.
Intra cu Nasul in cuseta acestuia ducandu-l pe dupa umeri si vorbindu-i repede, nimai el stie ce.
Ii preda acolo teancul de carnete, le numarau impreuna, dupa care se intorceau la noi si ne numarau si pe noi, aratandu-ne pe fiecare cu degetul. Tot acest timp noi taceam malc.
Se reintrceau la cuseta si negociau…
Dupa un timp, care il petreceam in cea mai adanca liniste, si de aceea clipepe pareau ani, Victor se intorcea stor de puteri si ne cominica scurt suma la care reusise sa coboare.
Nasul isi primea banii la sfarsitul calatoriei, cand primeam inapoi si carnetele de student. Spunea ca, la un eventual control, tocmai ce se pregatise sa ne dea amenzi… Nu a fost niciodata cazul.
Venea in mijlocul nostru si ne imana personal teancul de carnete: ,,Nu v-am dat amenda pentru ca am vazut ca sunteti baieti buni si aveti note mari!…”
Iar noi ne exprimam dragostea fata de Nas cu ropote de aplauze…

Odata eram singur in tren, dar cu bilet, si la un control al Militiei CF omul legii mi-a zis, privind lung la carnetul meu de student: ,,N-ai mai trecut pe la scoala de pe 10 februarie.
Era data la care avusesem ultimul examen din sesiunea de iarna, parca la Mecanica fluidelor a profesorului Vasilescu, iar acum eram deja in luna mai.

Altadata am mers impreuna cu mecanturistii cu Nasul de la Alba Iulia pana la Galati. Adica pe o distanta acoperita de 3 Regionale CFR. Asa ca am schimbat pe drum 3locomotiva, dar si 3 Nasi.
Totusi negocierile au fost purtate de catre Victor al nostru doar cu Nasul din Regionala Timisoara, de unde venea trenul, urmand ca pe drum Nasii sa se descurce intre ei…
La Targu Mures se facea primul schimb de Nasi si noi toti eram cu inimile cat un purice.
Si in aceasta tensiune greu de suportat (riscam sa fim coborati din tren cu rucsaci cu tot, caci noi ne intorceam din Muntii Apuseni, de la un Festival ,,Albamont”), Boris Ivanov incearca sa disece situatia in care ne aflam:
,,Daca o sa vina un Nas mai mic de statura, negricios, cu mustata mica etc. am pus-o, ne da jos. Dar daca o sa vina un Nas rotofei, rosu in obraz, cu o mustata bogata, blonda, …scoatem sampania!”
Ei bine, cand din Biroul de miscare al garii au iesit cei doi Nasi, vechiul, omul nostru, ducea de mana, priefeneste… exact portretul-robot desenat de Boris: rotofei, blond, rosu in obraz, zambet larg…
Am izbucnit cu totii in ras fara ca cineva sa mai spuna ceva… Trebiua si ca el sa fie omul nostru.
Si asa a si fost. A plecat trenul si noul Nas a venit zambitor in mijlocul nostru si a zis evaziv-binevoitor:,,In zona Galatiului mai e ceva de gaurit?”
Se intelesesera Nasii intre ei, drept pentru care si noi ne-am comportat ,,ca la Carte”. Ca la ,,S riptura”, unde omul recunoscator ,,taie mielul cel gras”…
Am aprins repede primusul si am incalzit in ceaun carne si carnati de la untura utati de unul din noi intr-un borcan de pe fundul rucsacului.
Era dupa zilele de 1Mai, dat tot vagonul mirosea acum ca la ,,pomana porcului”.
Nimeni nu s-a atins de nimic pana nu a sosot Nasul si l-am oment cu un carnat fierbinte pe paine si cu o cana metalica cu… sampanie fiarta.
Multumit de tratatie, Nasul a de retat o lege universal valabila si pentru eternitate vesnica:
,,Pe trenurile CFR totdeauna va fi loc pentru toata lumea. Cu atat mau mult pentru astfel de oameni buni!…”

Aplauze!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *