Un calif evlavios

Eu sunt de principiu ca in toate culturile se poate gasi multa intelepciune, consider ca atunci cand om ajunge in fata lui Dumnezeu nu conteaza ca unii suntem crestini, altii musulmani sau alte religii, conteaza ceea ce am facut , ceea ce am gandit si simtit.

Nu cred ca atunci cand ne rugam conteaza asa de mult cuvintele, rima, si altele ce tin de partea estetica, conteaza ceea ce simtim si legatura pe care o avem atunci cu Dumnezeu (indiferent cum ii spunem).

Am primit pe email aceasta povestire din intelepciunea celor care traiau candva in Bagdad (in Irak-ul de astazi) si consider ca este de mare ajutor.

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.

Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:

– Măria Ta, scoală-te, că întîrzii de la ceasul de rugăciune!

– Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.

– Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

– Nu-mi vine a crede… Tu eşti un om cu gînduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?

– Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

– Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gînd de înşelăciune. Pe numele viului Allah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gînduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

– Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gînd de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întîrzia ceasul rugăciunii. Cînd se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a întîmplat aşa ceva. în inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem”. Astfel judecîndu-ne – încheie diavolul – iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicînd, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.

Ce spuneti? A meritat sa cititi aceasta povestire? Va pus pe ganduri la felul cum ne rugam?